Numele meu este Anastasia și provin dintr-o familie de oameni credincioși. Tatăl meu este preot, iar mama mea este profesoară. De mică am fost înconjurată de oameni devotați lui Dumnezeu, și am fost educată să Îl respect, însă cu cât am crescut am început să-mi pun mai multe întrebări, căutând răspunsuri. 

Pentru cine și pentru ce mă duc eu la biserică?

În acest moment am 15 ani și întrebarea încă mă frământă. Mersul la slujbă a fost mereu o constantă, o obișnuință, aproape un reflex. Duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, eram acolo stând în strană, între icoane, între oamenii care se rugau. Dar, pentru mine, totul părea mecanic. Mă duceam fară să mă întreb prea mult "de ce?", fără să simt o chemare interioară. Era mai degrabă o datorie, ceva ce "trebuie" făcut; o poruncă pe care o primeam și încă o primesc de la părinții mei, niciodată de la sufletul meu.

Îl caut pe Dumnezeu? Sau doar încerc să nu-i dezamăgesc pe părinți?

Adevărul este că încă nu am toate răspunsurile și nimeni nu mi le poate da, așa că sunt în căutare de adevăr. Dar, am început să înțeleg scriind eseul acesta, că Biserica nu este doar un loc. Nu este doar o clădire, nu sunt doar slujbe lungi și ritualuri cunoscute pe de rost. Biserica este și un spațiu în care sufletul meu începe, încet-încet să-și pună întrebări. Și de aceea sunt aici... să scriu despre adevăratele mele sentimente asupra Bisericii și să cer ajutor.

În același timp mersul la biserică mă încântă. Îmi dă o pace sufletească la sfârșitul slujbei. M-a învățat, chiar şi fără să-mi dau seama, răbdarea. M-a pus față în față cu tăcerea, cu liniștea, cu gândurile mele. Nu merg mereu cu bucurie. Uneori merg din obișnuință, alteori din respect pentru tata. Gândul că trebuie să mă spăl pe față, să mă îmbrac frumos, și să mă trezesc foarte dimineață într-o zi în care ar trebui să dorm îmi aduce disconfort. Procesul de a merge la biserică dimineața este obositor, însă când intru în încăperea sfântă și observ oamenii stând liniștiți încercând să își elibereze gândul și sufletul încărcat de povară și durere în fața lui Dumnezeu, mă face să realizez că acesta este sentimentul pe care îl caut, dar nu l-am găsit încă. De aceea și persoanele din jurul meu, prietenii și părinții, mă influențează și îmi dau motivația să merg mai departe, să caut, să descopăr.

Faptul că tata și mama m-au împins, oarecum forțat, către biserică, nu a fost un capăt de drum, ci începutul unei căutări. Poate că întâlnirea cu Dumnezeu nu a venit în forma pe care o așteptam, dar sper din toată inima că va veni. Și nu îmi doresc să fie o întâlnire grăbită, impusă sau formală. Vreau ca atunci când se va întâmpla, să fie o alegere sinceră, asumată, o întoarcere din voință, nu din obligație.

Până atunci, știu că am o familie lângă mine. Uneori mă încurajează, alteori mă enervează cu insistența lor, dar în adâncul sufletului meu știu că ei vor ce este mai bine pentru mine.

Îmi dau libertatea să caut în felul meu, chiar dacă uneori arăt că nu-mi pasă. Ceea ce e total neadevărat... poate am o neseriozitate pe partea aceasta, dar niciodată o nepăsare. Și pentru asta, pentru tot sprijinul oferit din partea părinților mei, și pentru că nu m-au lăsat niciodată singură, sunt recunoscătoare.

Sunt recunoscătoare și lui Dumnezeu, și Bisericii, pentru că m-au ținut aproape chiar şi când eu nu am știut sigur dacă vreau să fiu acolo... aici.

Biserica a fost și va rămâne un loc plin de amintiri. Am crescut în preajma ei, cu miros de tămâie, cu slujbe lungi, dar și cu râsete de copii, cu priviri calde de la oameni buni, (uneori şi un bănuț în buzunar ☺) alături de prieteni care m-au făcut să mă simt ca acasă, adevărata casă. Casa mea, casa noastră... a tuturor celor care cred. E locul care, deși nu-i văd adevărata formă a frumuseții sale, o admir.

E o relație ciudată, un amestec de revoltă, respingere, recunoștință, distanță și în același timp apropiere. Nu pot să spun că iubesc Biserica, pentru că iubirea este un cuvânt puternic ce nu poate fi folosit fără a se simți în toată forma lui supremă. Dar simt că ea este parte din mine, din drumul meu, din cine sunt, indiferent ce alte persoane tind să creadă.

Oamenii de acolo, chiar dacă nu întotdeauna i-am înțeles, s-au simțit aproape. M-au ajutat mai mult decât au știut, pe mine şi pe familia mea: cu o rugăciune, cu o simplă prezență, unii rămânând o parte foarte importantă în inima mea.

Sper ca într-o zi, voi putea merge dintr-o adevărată dorință, în lăcașul predestinat mie, care mă așteaptă cu ușile deschise, să mă reîntorc vindecată. Poate că Biserica nu-mi oferă răspunsuri clare, dar îmi oferă ceva mai prețios: un spațiu în care să le caut. Iar asta, pentru mine înseamnă mult. Înseamnă că drumul meu cu Dumnezeu nu e o potecă bătătorită, ci un drum pe care abia am început să pășesc. Și chiar dacă merg încet, poate că tocmai pașii aceia mici mă vor duce acolo unde inima mea simte cu adevărat că este acasă, la persoana şi locul care mă apreciază și mă iubește indiferent de alegeri.

Dumnezeu nu grăbește pașii nimănui, dar nici nu-i întârzie. Îl găsim la timpul potrivit. El mereu ne aşteaptă!

Savin Maria-Anastasia - Parohia Unghi

Premiul I la Concursul de eseuri ITP 2025