Biserica... un amalgam

Biserica... un amalgam. O contopire. Poate de emoții, poate de trăiri, poate de gânduri. Multiple traiectorii, suprapuse. Din trecut, viitor, conglomerate în prezent.

Câteodată o numesc Biserică, uneori o numesc revedere. Revedere cu mine însămi. Majoritar dureroasă, atunci când fugi de tine toată viața și omiți semnele de "opriți!" sau "cedează trecerea". Atunci când dacă stai pe loc, trebuie să te accepți. Trebuie să te ierți. Trebuie să te infrunți și să te iei în brațe pentru că știi că Dumnezeu te va întreba de ce nu te-ai ridicat, nu de ce ai căzut.

Așa că... de ce ne oprim? Sau, de fapt... unde ne oprim? De ce toate drumurile duc acolo unde se află colțul de "acasă"? Întâlnirea cu tine, întâlnirea mea cu mine, pentru că în fiecare dintre noi se regăsește Dumnezeu, Tatăl. Printre suspine, printre regrete, printre rușine, acuzații, învinovățire, când intri în Biserică... îți amintești unde trebuie să ajungi. Ce înseamnă acasă. Ce înseamnă să fii bine. Ce înseamnă acceptare, speranță, iubire, bunătate. Concepte pe care, poate, nu le-ai cunoscut sau și mai nefericit, le-ai respins din credințe limitative.

E greu să te întorci acasă din postura de fiu rătăcitor. Mai ales dacă de pe drum ți-ai întărit credința în deznădejde și ai negat cu totul posibilitatea existenței Luminii. Ai ales tu, pentru tine. Ai ales că nu meriți ca Dumnezeu, Iubirea, să sălășluiască în sufletul tău. Ai ales că eșecul îți este al doilea nume, pentru că nu e ușor să te privești în oglindă, cu tot bagajul în mâini și să îl încredințezi Cuiva, chiar dând crezare că Îi pasă.

Ca tineri, observ că fuga devine continuă. Perpetuă. Ne menține simțurile amorțite, mințile ocupate, emoțiile blocate, undeva în neant, regretele multiplicate, realizările împuținate și acțiunile... nici nu mai spun. Am vrea să fie diferit de data asta. Și totul se așterne la stadiul de "a vrea".

Pentru că nu admitem. Nu îl luăm pe Dumnezeu de mână și nu îi căutăm exemplul. Nu punem întrebări, ne rușinăm că puține știm. Ne rușinăm că nu înțelegem adevăruri esențiale pe care oamenii din jur le cunosc, în felul lor. Ne învinovățim că nu știm sau nu cunoaștem tradiția, nedându-ne seama că, de fapt, asta ne îndepărtează și mai mult de Dumnezeu.

Biserica nu e doar credință. Biserica este și cunoaștere. Este timp, este spațiu, este răbdare. Singurele obligații, singura impacientare sunt cele pe care noi le punem pe proprii noștri umeri din comparație. Din dorința de a funcționa etern pe aceeași treaptă cu cei din jur. Din mândrie. Din frica de a încetini.

Personal, când, după o perioadă tumultoasă a vieții mele, m-am regăsit în credința ortodoxă în care am fost și botezată, am mers în Biserică... în mod clișeic, simțeam toate privirile ațintite către mine. Toată lumea spune că "așa e la ortodocși". Nu. Așa e când te întâlnești cu tine sau ești la început de drum. Te simți expus pentru că ești. Într-un fel tainic, cu un singur pas în Biserică, realizezi că ești mic și trebuie să te odihnești în palma Cuiva... Așa este când Adevărul, Calea și Viața te cheamă la El. Culmea, că te cheamă din infinită iubire. Neegoist. Fără interese ascunse, în dăruire totală.

Ieromonahul Savatie Baștovoi relata, în captivanta lucrare a sa "Dragostea care ne smintește", înțelegerea sa asupra întâlnirii lui Iisus Hristos cu femeia cananeeancă, femeia ce îi cerea ajutorul în mod disperat pentru fiica sa. Să reținem că discutăm despre o femeie păgână. Apostolii cereau să fie alungată pentru că strigă în urma lor. Interpretarea Ieromonahului m-a impresionat până la lacrimi: el descrie cum Hristos nu a simțit repulsie. Își dorea, în adâncul sufletului Său, ca acea femeie să creadă în iubirea Lui, în ciuda abordării reci sau distante pe care El o afișa. Un fel de "abia aștept să te iau în brațe și să te ajut, dacă tu chiar crezi în bunătatea Mea...! Măcar să crezi...!".

Multă vreme am vrut să cred. Știam că perspectiva asta îți dă aripi. Însă... noi stăm în propriul nostru drum. Nu credem că merităm. Ne judecăm și atunci când Dumnezeu nu ne judecă. Ne criticăm mult prea aspru- de aici și conceptul de conștiință slabă, poate prea dezvoltată în generația Z... ne pedepsim noi, înainte ca Dumnezeu să o facă. Mergem deja obosiți, extenuați, răzvrătiți, supărați pe Viață.

După principiul acesta, consider că Dumnezeu se apropie de noi în măsura în care noi ne apropiem de El, dar să te apropii de El presupune să te apropii de tine însuți. Acolo răsună cu adevărat întrebarea verificatoare a lui Hristos "vrei tu să te vindeci?".

Așadar, pentru mine... Biserica înseamnă conștientizare. Luptă. Luptă pentru Lumină, însă însoțită. Reașezare sufletească. Înnoire a minții. O nouă șansă la viață. Înseamnă un muzeu sfânt, pe care încă nu îl pot cuprinde cu mintea. Înseamnă dăruire, loialitate, mucenicie, jertfelnicie, iubire totală pe care, din nou, la momentul acesta nu le pot cuprinde cu mintea. Să mergem la Biserică și să facem legături... legături cu realitatea. De ce ne închinăm, la ce ne închinăm, în ce mod ne iertăm pe noi înșine și pe ceilalți, cum ne arătăm vulnerabili în fața lui Dumnezeu și cum Îi cerem ajutorul... în Duh și în adevăr.

Totodată, Biserica este și sanctuarul vindecărilor oferit nouă oamenilor, aici pe Pământ. De când un monah, vădit emoționat, mi-a spus cândva că în Biserică e doar iubire și să mă uit mai bine la Hristos, că El e cu brațele deschise înspre noi... mi-am dat seama că mereu putem alege modalitatea de a privi lucrurile. Sfințenia poate e acolo, dar nu o vezi de tine. De propriile încrâncenări, de propria durere, de propria neliniște, de propria neiertare, propria învinovățire prea dură... cuvinte care par acuzatoare dar care, de fapt, instigă compasiune. Ar trebui să ne privim pe noi înșine cu mai multă compasiune pentru că așa ne privește și Dumnezeu, așa mi-a fost spus, așa repet. Și practic să cred.

Biserica... un amalgam. O contopire. Care cheamă la speranță. La îndârjire. La creștere. Care ne invită să fim curioși, să fim sinceri, să ne eliberăm. Să ne încredem, chiar și pentru prima oară în viață. Să ne încredem în Viața însăși. Că suntem văzuți, că suntem răbdați, că avem parte de nemăsurată îndurare. De neclintită susținere.

În final, ca tineri, sper să reușim să includem Biserica în desfășurarea firească a vieților noastre. Pentru Tainele ce ne sunt oferite, ajutorul înaripat de blândețe, pentru liniște, eliberare și o nouă șansă. Pentru că Dumnezeu iubește pe cel mai mare păcătos mai mult decât Îl iubește pe El cel mai mare Sfânt al Său.

Magdan Georgiana